Ioan Gheorghe Duca

Ioan Gheorghe Duca a fost o personalitate marcantă a vieţii politice româneşti din primele trei decenii ale veacului al XX-lea. El se situează în rândul marilor diplomaţi români datorită bogatei sale activităţi internaţionale. A făcut parte din generaţia Marii Uniri şi a fost unul dintre făuritorii actului de la 1918. Contemporanii au afirmat despre el că a fost colaboratorul „cel mai intim şi confindenţial” al lui Ionel Brătianu.

Fiu al inginerului Gheorghe Duca şi al Luciei Ghica, acesta a trăit între anii 1879 – 1933 şi a prezidat Partidul Naţional Liberal în perioada 1930 – 1933. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada 14 noiembrie – 29 decembrie 1933. Este considerat drept ultimul mare reprezentant al Partidului Naţional Liberal.

I. Gh. Duca a încetat din viaţă la vârsta de 54 de ani, fiind cel dintâi prim-ministru în funcţiune al ţării asasinat de legionari. După studiile primare şi liceale pe care le-a absolvit la Bucureşti, a studiat la Paris, unde a obţinut licenţa şi doctoratul în drept. După ce a revenit în ţară, Duca intră în magistratură ca ajutor de judecător la Tribunalul Râmnicu Vâlcea, iar după trei luni a fost numit director al Casei Centrale a Băncilor Populare de către Vintilă Brătianu. În anul 1907 s-a înscris în Partidul Naţional Liberal, în vremea când acesta era prezidat de Ionel Brătianu şi, în urma candidaturii depuse, a fost ales deputat al Colegiului II Fălciu, în Parlament.

La 4 ianuarie 1914, când liberalii vin la guvernare, Duca primeşte portofoliul Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Patru ani mai târziu, în noul guvern Ionel Brătianu, Duca va deţine portofoliul Agriculturii şi Domeniilor. În marea guvernare liberală, 1922 – 1926, acesta a fost titularul Ministerului de Externe, evidenţiindu-se la Liga Naţiunilor, în cadrul Micii Înţelegeri, fiind, de asemenea, iniţiatorul constituirii, în martie 1925, la Sinaia, a Micii Antante a Presei. Duca ocupă şi postul de ministru de interne în 1927, însă pentru puţin timp.

Ca teoretician al politicii, Duca ne-a lăsat cea mai clară expunere a conţinutului liberalismului şi neoliberalismului românesc din primii ani interbelici, în conferinţa „Doctrina liberală”, ţinută în 1923 la solicitarea Institutului Social Român. Esenţa acestei doctrine, după cum afirma Duca, este „progresul sub toate formele, în cadrul însă al concepţiei proprietăţii individuale”. Duca vedea progresul ca pe o mişcare organizată.

Cele două concepte de bază ale doctrinei liberale sunt progresul şi proprietatea privată, însă cea din urmă era considerată ca fiind mai importantă decât prima. Cele patru coloane care susţin templul doctrinei sunt ordinea, democraţia, naţionalismul şi armonia socială. Ordinea e înţeleasă ca antiteză a anarhismului. Duca vedea ordinea ca o premiză a progresului şi din cauza aceasta a adoptat mereu o atitudine ostilă faţă de mişcările extremiste. În definirea democraţiei, autorul apasă pe latura antidemagogică. „Datoria ei e să întruneze pornirile nesănătoase, să ridice stavila raţiunii în faţa valurilor pasiunii, să spuie adevărul când mulţimea aşteaptă măguliri”. Naţionalismul este în concepţia lui Duca un pilon al progresului, fără de care, cel din urmă n-ar putea avea loc; acesta nu exclude colaborarea cu străinătatea. În anul 1928, I. Gh. Duca afirma că în economia românească pot pătrunde capitaluri străine, dar sub formă de colaborare şi nu de acaparare. Armonia socială este cosubstanţială concepţiei evoluţioniste. „Viaţa unei societăţi trebuie să fie mişcare, dar mişcarea nu trebuie asigurată prin ruperea echilibrului social, ci prin menţinerea permanentă a acestui echilibru”. Revoluţia, considera Duca, e moartea oricărui progres.

Duca, devenit prim-ministru la 14 noiembrie 1933, a fost primit cu ostilitate de mai toate partidele politice, în special de Garda de Fier. Se ştia faptul că în cadrul vizitelor sale din Europa, preşedintele Partidului Naţional Liberal se angajase să urmeze cu fidelitate politica externă alături de Franţa, Marea Britanie şi de Societatea Naţiunilor şi să ia măsuri ferme împotriva celor care cereau o apropiere de Germania. Vizată era Mişcarea Legionară care a şi fost scoasă în afara legii, în urma Jurnalului adoptat de Consiliul de Miniştri din 9 decembrie 1933. Motivul a fost ciocnirile care au apărut între legionari şi autorităţi în campania electorală, în urma cărora s-au înregistrat morţi şi răniţi. De asemenea, Poliţia a făcut numeroase descinderi la domicilii şi sedii ale legionarilor, arestând câţiva membri ai Legiunii.

Aproximativ 3 săptămâni mai târziu, I. Gh. Duca îşi găsea sfârşitul, fiind asasinat în gara de la Sinaia.